joi, 16 martie 2017

Ce a mai rămas din momentul ăsta? O înfiorare grăbita, o gură de aer, o privire timidă şi cuvinte dragi, nespuse, inchise-n interior, puse la păstrare pentru zilele bune dar repetate-n neştire în minte, zilnic, uşor sau din ce în ce cu mai multă pasiune şi strigăt lăuntric. Un soi de haos ce modelează şi spațiul exerior apropiat, preschimbând geometricul în organic, distrugând echilibrul ritmului, reaşezând atomii pentru ca, în final, totul să redevină armonie.
Şi apoi ce? Un gând fugar către un viitor incert ce curge printre degete ca nisipul deşertului. Reîntors în momentul ăsta, în amintire, trecutul, viitorul şi prezentul sunt toate un moment - timp rătăcit. Toate se adună precum ploaia într-un lac, formând o matematică acvatică în care se reflectă însuşi cerul. Şi apoi ce? O emoție, un fior de gheață in fața aparentei inutilități a existenței. Şi apoi ce? Apoi nimic. Apoi momentul. Apoi? Apoi acum. Din nou. Pentru totdeauna, tot un timp, totul într-un singur timp. Ce mai rămâne?

joi, 9 februarie 2017

De o vreme s-adunară norii
Iar eu mă învârt în cerc, rapid, până ce fusta mea aminteşte de un carusel din acela în care întorci cheița şi cântă un cântec de copil, de adolescent, de om mare care, în solitudinea sa melancolică se întoarce aproape hipnotizat de căluți către momentele de fascinație ale copilăriei. Dar nimeni nu întoarce nicio cheită, iar muzica îngânată nu adună niciun copil exaltat prin preajmă. În jurul caruselului sunt doar oameni mari, pierduți, grăbiți. Dar eu mă învârt şi cânt până ce nu mai disting cerul de pământ. Inflația de anxietăți îmi escaladează picioarele lăsând urme de amorțeală de la glenză din ce în ce mai sus, până pe coapsă. Mă prăbuşesc în timp ce oamenii mari fără chip şi fără nume continuă să-și ducă haotic bătăile inimii către sfârșit.
Mă ridic râzând de propria-mi amețeală și cu ochii spre cer îmi continui cântul.
De o vreme se adunară norii ca să facă loc, printre ei, Soarelui.

vineri, 30 decembrie 2016

Era asemenea trăirii fără memoria vieții - un moment de nelinişte, o clipă ce părea aproape nesfârşită. Nu-şi amintea altceva decât acele secunde. Întreaga sa existență părea plină de ele. Acum, în adunarea de fulgi sclipitori şi reci ce-i încununau părul, clipa aceea îi trecu ca o viață întreagă trăită, fugitiv, prin minte. Părea povestea altcuiva. Sentimentele aveau şi ele memoria lor. Ducându-se înapoi, simțea că plutea. Totul în ea părea lumină, căldură şi puf. În haosul intern lucrurile se aşezau în linişte. Gândurile nu deveneau calme şi silențioase - aşa cum se crede că ar trebui să fie, ci pline de entuziasm şi bucurie. Liniştea nu stă în gânduri, ci în locul acela ascuns în adâncul trupului, protejat de stern, țesuturi şi multă dragoste şi în zăpada ce se aşternea în jur. Iubea. Iubeşte. Respiră. Şi lumea-i nu mai e atât de mică.

duminică, 27 noiembrie 2016

Întind mâna mult prea zgâriată către stele și râd.. Ultimul Demiurg rătăcit prin pădurile vremii a scăpat câteva lacrimi asupra trupului meu abandonat în frunzele unei toamne ce s-a anunțat de prea multă vreme. Cum ai venit? Cum ai ajuns la mine? Distruge puntea, căci e o pierdere de vreme. Chiar de trei lumini joacă haotic deasupra mea, indicând locul, tu uită-te-nainte, pleacă, aleargă după ceea ce-ai ales a fi mai important. Căci pamântul încă-i rece și chiar de tânjesc după căldura-i, știu. Știu că vremea-i aproape și a și venit și ce-i mai bun din mine o s-apară. Unde-i răbdarea după ce am așteptat atâta toamna? Unde-i căldura? Căci s-a vestit atât de des încât am uitat simțirea. Pustiul își face loc printre copacii așezați ca stâlpii-n jurul lumii mele și trupul îi cedează, ofrandă. Deșertul înghite orice urmă de suflare. Iar. Pentru a câta oară-i iar? Dar nu-i un iar ca celelalte. O metamorfoză interioară schimbă cursul acestui iar și ceea ce exista acolo, încuiat de o vreme, răsare. Mai luminos, mai aparte, mai bun ca niciodată.
Mâna zgâriată se prăbușește lin pe pământul aproape înghețat. Nu mai e. Și nu are să se mai întoarcă. 

joi, 27 octombrie 2016

Cântă încet într-un răsărit de soare visul de peste noapte. Cu fruntea lipită de fereastră expiră cuvinte tăcute ce aburesc geamul și schimbă formele din exterior, distorsionându-le ca într-un fel de pictură suprarealistă. Ce trebuie mai mult de atât? Răcoarea dimineții, picăturile de ploaie, semi-întunericul și căldura păturii ce a stocat căldura propriului trup protejând-ul o noapte întreagă. Încă șoptește cuvinte indescifrabile - câteodată cu o rapiditate aproape nervoasă, alteori lin.
La ce folosește tot absurdul unei întregi zile? Toate gurile de aer dublate de rapiditate și pașii mulți lăsați în praful timpului? Cine te va aștepta la sfârșitul drumului? Către ce te-ndrepți? De unde te întorci?
O pală de vânt aproape portocalie din cauza arșiței bătea peste pietrele după care se ascunsese, părând că le transformă și pe ele în nisip. Îi era frig. Cu toată căldura din jur, îi era frig - un frig interior pe care nicio vară nu-l putea răpune.
Nu-și putea stăpâni nerăbdarea. O nerăbdare amestecată cu emoție și frică. Își încleștase pumnii atât de tare încât unghiile îi intrară în carne. Totul era în întuneric, nu știa de unde vine. Dar va veni. Va veni.. În sfârșit.
După un căscat ușor, își dădu câteva firicele de păr de pe frunte. Privea lumina caldă a sălii cu ochii înlăcrimați și îi părea că întregul loc e plin de lumânări. Deodată simți că nu îi mai ajunge aerul în plămâni. Simțea că arde, că arde totul dar nimeni nu părea să observe.
Plimba o frunză între două degete. Malul de lac nu mai era acolo și nici el. Câteva raze din apus îi colorau privirea, Era cald, era bine, era Octombrie și parcul plin. Zâmbea ușor, pierdut printre foi îngălbenite de anotimpuri. Era un tablou. A rămas ca o clipă. Poate printre cele mai liniștite și melancolice din memorie.
Își privi mâinile în semi-întunericul camerei calde. De abia acum îi erau din nou familiare. Un sărut lin pe frunte, o umbră atât de cunoscută a unui trup cald de lângă. Își recunoscu lumea mică din interior. Se întoarse în copilărie. Și, după atâta timp, adormi ușor.

vineri, 30 septembrie 2016

Cine  eşti?
Tot eu.
Dar tu?
Te mai regăseşti în tine când îți priveşti ochii în oglindă?
Fă trei paşi înapoi. Nu ca să ucizi ghinionul, dar fă-i. Priveşte-te pe tine şi ignoră împrejurimile. Dacă sunt prea familiare ai putea avea impresia că te cunoşti prin ele.
Priveşte în tine.
Cine eşti?
Uită-te la mine. Uită-te. Mă cunoşti?
Ridică-ți privirea. Fii gol înaintea mea.
Mă cunoşti?
Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti?

Zâmbeşte.
Ochii trădează şi paginile lumii devin argintii. Unde violet îşi fac loc pe chipul său.
Cine eşti?
Zâmbeşte-n colțul gurii. Ochii trădează.
Cine eşti?
Sunt.


sâmbătă, 16 iulie 2016

Încet, agățat de un singur fir, într-un legănat lent dar dureros, privind o umbră ce nu-ți aparține.
Cu un şuierat violent ce despică întunericul şi liniştea nopții, trenul se puse în mişcare acum mai bine de un ceas.
Nu reuşesc să-mi ridic privirea fixată pe o bandă izolantă roşie ce stă lipită de perete, sub fereastră, pusă acolo parcă în joacă de un copil, probabil văzut de alții ca un mic gest de huliganism incipient, dar având atât de multă semnificație pe care oamenii mari par pur şi simplu că nu o mai înțeleg. Îi şi aud chicotitul, îi simt emoția şi speranțele. Se va întoarce cândva, va alerga la locul acesta. Îşi va găsi bățul cu nume, ascuns în căptuşeala pereților compartimentului, la uşa 7. Se vor întâlni. Şi de atunci viața va reîncepe pentru ei. Veşnic tineri. Veşnic fericiți.
Peisajul se agită haotic în umbre mari şi întunecate într-o întrecere batjocoritoare în care întunericul ajunge întotdeauna înaintea luminii.
Încheieturile mâinilor îți tremură neliniştitor în timp ce te legi de ultimele litere ce formează un adio. Poate nu-i permanent, căci de ce ar fi? Poate-i doar o alta formalitate. Cine va şti? Cine va putea, oare, vreodată să ştie?
Intră încet în compartiment, glisând uşa uşor, parcă să fie sigur că până să rămână vidul, toate particulele cu viață s-au salvat. În semi-inconştiența mea axată încă pe banda roşie, brusc am devenit conştientă de tot ce se afla înăutru cât şi afară odată cu prezența lui. Îşi trase pălăria şi mai adânc deasupra ochilor, de parcă tot întunericul ce ne înconjura nu-i era suficient. Puținele lumini ce ne vizitau în goană compatimentul îi dezvăluiau mişcările lente cu care cerceta încăperea. Par să fi trecut câteva ceasuri de când a intrat şi abia acum a devenit conştient de prezența mea. Îşi scoase pălăria cu mişcări aproape anormale, de parcă ar fi vrut să facă trucul cu iepuraşul ce urmează a fi scos dintr-un loc în care stătea înghesuit, singur şi inconfortabil şi totuşi răbdător, în cea mai neplăcută manieră - trăgându-l afară de urechi. Nu a scos nimic, decât cuvinte de salut, de parcă odată cu scoaterea pălăriei a fost pus în funcțiune.
Într-o altă rază de lumină fugară, i-am privit ochii ce mă priveau înapoi cu un amestec de fascinație, puțină nebunie, încântare, nedumerire, plini de copilărie, de viată şi inocență. Timpul s-a distorsionat, iar dintr-o țesătură continuă, dintr-un sistem perfect, a început să alerge haotic între trecut şi prezent de parcă Totul a fost creat pentru acest moment.
Şi viața tocmai reîncepu.
Incet, fără a mai fi nevoie de vreun fir, intr-un legănat lent dar atât de dulce, ca un zbor, privind două umbre ce se completează într-un drum nesfârşit către copilărie.

duminică, 29 mai 2016

În astă noapte.

Haidem să fim fantome, să ne-mpăturim cu cerul și să ne amestecăm sub pătura de stele. Dar cine ne vede? Să avem tot și mai mult, căci ce nu e destul, nu e nimic. Să dansăm în lumini roșii și să ne recităm gândurile veșnic haotic îndrăgostite. Hai să nu gândim de două ori, să nu ne întoarcem. Înainte, înainte, către un mâine permanent, scăldat într-o singură certitudine - a existenței celuilalt. Separați în căutările separate, Tu, cu Timpul Tău fantomatic, eu cu al meu timp fantomatic, întâlnindu-ne epuizați într-o aglomerație de nori, la lumina unui fulger, înveliți în picăturile de ploaie. Tu mă protejezi, eu te protejez și totul dispare. Mai puțin ochii tăi. Mai puțin ochii mei. Se pierd unii în alții în timp ce noi ne regăsim.
Mai puțin eu. Mai puțin tu. Noi - o fantomă.

joi, 26 mai 2016

Ecouri.

Înainte ca mintea mea să fie alterată, înainte de a-mi pierde toate amintirile ce se disipă treptat, una câte una, înainte de a începe a crede cuvintele lor, înainte să-mi rescrie povestea așa cum și-o doresc, o voi scrie cu propriile mele cuvinte.
Trei ani. De trei ani merg pe același drum, cinci zile pe săptămână, zece luni dintr-un an. Numele meu nu are importanță, dar ca să nu existe confuzie, am să mă recunosc sub denumirea de F1509. Studiez informatică și filosofie la universitate și neuroștiințe în particular. Obișnuiam să îmi petrec 11 minute pe drumul către universitate. Simplu, o singură alee ce făcea legătura cu ieșirea poate prea abruptă din blocul studențesc de 4 etaje. Din aleea lungă și îngustă, după 127 de pași numărați, drumul se cotea către partea dreaptă, începând cu un mic șanț de drenare a apei pe care trebuia să îl sar de fiecare dată căci mă pândea sentimentul că am să-l uit și am să mă împiedic. Pașii mei numărați zilnic îmi sunau în minte ca o melodie, cântându-mi drumul până în fața universității. La începutul aleii ce se cotea la dreapta, stătea mereu un Chevrolet Corvette C2 din 1967, de culoare albastră spre gri ce dădea aleii ce nu era vizitată de mașini prea des, un iz de altă eră. După o ușoară curbă, în capătul aleii, drept capăt de perspectivă se afla ușa stângă a intrării principale în universitate, ușă veche ce nu se deschidea niciodată.

Totul s-a năruit. Nici nu știu cât timp mai am să termin. Cumva nu-mi recunosc amintirile și în căutarea mea prin memorie, mă simt alergată de un fum înecăcios ce lasă în urmă părți din mine ce se dizolvă treptat în ceva ce nu am trăit nicicând, precum un film cu efecte stupide de Movie Maker. Scene de nerecunoscut, oameni pe care nu i-am întâlnit vreodată, locuri nevizitate dar pe care uneori am sentimentul profund că le-am vizitat dar tot ce am făcut a fost să dorm în ele și să mă visez în realitatea pe care într-adevăr am trăit-o. Oare?
Capătul de perspectivă nu mai e. Drumul către universitate nu mai durează 11 minute, ritmul melodiei pașilor mei nu mai e același. Aleea nu mai cotește mereu spre dreapta. Arborii de pe alee sunt mult mai înalți, ori inexistenți. Singurul detaliu ce rămâne mereu la fel este acea mașină ce apare întotdeauna pe drumul meu.
Era marți când m-am trezit alergând speriată în jurul blocului căci nu găseam aleea niciunde. Nu exista ieșirea obișnuită, abruptă, direct în drum, ci o poartă către curtea unui alt bloc ce cândva se afla la câțiva pași depărtare de locul în care aleea mea cotea spre dreapta. Niciodată nu m-am aventurat în lungul acelei alei, niciodată nu am continuat drumul fără să fac dreapta. Nimic nu m-a atras acolo. Atmosfera era chiar apăsătoare în acea zonă, oamenii își aruncau deșeurile pe fereastră, lucru ce atrăgea tot felul de animale străine și extrem de multe muște. Cumva părea că există un fel de paravan transparent între mine și lungul aleii, paravan ce se afla la jumătatea blocului ce acum avea un drum adiacent pe care trebuia să îl parcurg ca să plec.
Au fost zile în care nu am ieșit deloc. Zile în care nimic nu se schimba de la fereastra blocului meu. Zile în care am fost trezită de gălăgia provocată de cârduri de oameni, numai ca să observ uitându-mă pe fereastră, că mă învecinam cu latura strângă a universității și priveam citatul motivațional de pe peretele laboratorului.
Lumea din jur nu pare deloc surprinsă de nimic. Mi-am întrebat colega din apartamentul vecin dacă înțelege ce se întâmplă și nu știe despre ce vorbesc - „nu s-a schimbat nimic”. Râde. O întreb de fiecare dată când ne întâlnim și o singură dată mi-a atras atenția că i-am mai pus o dată astfel de întrebări, în rest, pare că ar fi pentru prima oară când o întreb. Într-o seară a trecut speriată pe lângă mine, abia m-a privit și a intrat într-un bloc vecin. Părea că nici nu mă cunoaște.
Corvette-ul nu a apărut niciodată în fața blocului meu.
Azi port haine despre care nu am nicio amintire că le-aș fi cumpărat.

luni, 23 mai 2016

Ai să vezi cândva... Dincolo de capătul pe care îl cauți, ai să vezi. Ai să-ți dorești doar drumul înapoi, către un trecut ce va rămâne doar atât - trecut. Vei reuși să îți întorci privirea la 180 grade dar corpul nu-ți va fi la fel de elastic, ai să te frângi. Ai să încerci să te construiești la loc, te-ai distrus, dar ce mai cauți? În final vei trăi doar în condiția de observator singuratic, îngânând odată cu vântul - nu trebuia, vreau înapoi. Dar 180 e prea mult pentru tine când totul ți-e rece și tot ce recunoști în lumea de acum e doar umbra falsă de care ai fugit. N-ai să te întorci, nu ai să poți. Orgoliul îți va roade gleznele precum un lanț prea strâns, rugina îți va mânca pielea și fiecare gând înapoi va răscoli o parte din tine. Nu te poți întoarce căci îți vezi greșelile drept ceva de neiertat și te gândești că niciodată nu vei mai fi primit înapoi cu acea căldură, acele șoapte, acele priviri, acele sărutări, îmbrățișări. Buimac, alergând către înalturi, bogății materiale și estetice, te amăgești cu cuvinte străine de o falsă duioșie. „Asta-i dragostea”, îți spui abandonând și ultimele frânturi dintr-un tine pe care cândva îl admirai. Cu ochii închiși, te scufunzi în amăgiri bombonistice, ageritate prefăcută, talent copiat și gânduri negândite până ce o mică rază de lumină îți luminează pleoapele și le deschizi ușor. Vezi. O frântură din lumea ce putea să-ți fie dar la care ai renunțat - simplitate, creștere comună, dragoste, căldură, iarba așa cum ți-o doreai, cuvinte, șoapte, voioșie, mângâieri, pădurea, un mic luminiș, acorduri, zâmbete, bucurie, calm și tot chinul ce te înfășoară, dispărut. Acasă. Vezi și nu ai să vrei nicicând să te întorci la lumea ta. Dar cumva e târziu și alegerea-i făcută într-un trecut în care nu ai reușit să vezi lumina potrivită, alergând după umbre deghizate. Acum trăiește. În regret, trăiește. Cum poți. Cât poți, trăiește. Dar fă alegerea potrivită în acest trecut..