marți, 7 noiembrie 2017

Când nu mai știi cine ești, uită-te la cer. Privește și amintește-ți de toate comorile primite de la cei ce închid răni din viața ta. Uneori nu-ți poți aminti de nimeni căci pare că uiți de tine la o viteză superluminică și te întrebi, oare dacă s-ar șterge toate amintirile tuturor persoanelor, cât de conectați v-ați mai simții? La ce nivel? Oare v-ați mai apropia, v-ați mai (re)cunoaște? Oare există o memorie mai presus de cea a creierului? Îți va putea fi vreodată de ajuns să te gândești că cei ce închid răni sunt undeva în lume, însă tu nu vei mai putea avea vreodată acces la ei? I-ai lăsa să plece dacă le-ar fi mai bine așa? E asta dragoste sinceră? Și pentru cine?
Când nu mai știi cine ești, te uiți la cer și-ți dai seama că ești parte din toți oamenii aceia, că te pierzi și te regăsești tot în ei, că părțile din ei nu sunt egale, că uneori tu ai lăsat mult mai multe părți din tine în unele persoane care nu au lăsat mai nimic din ei în tine. Și ce-ți trebuie mai mult decât să știi asta și faptul că ești în aceeași măsură și oameni și ploaie și cerul acela pe care-l privești.
Și că întreg vei mai fi numai laolaltă cu ploaia și cerul și ei.

marți, 24 octombrie 2017

Ce să vezi.. Azi, ceva mi-a intrat în sânge și mi se plimbă prin tot corpul. Pare așa ca un gâdilat subtil, e voios și foarte curios. Bineînțeles că în primele momente am fost îngrozită, mă gândeam încontinuu la filmele SF și la diverse entități ce ți se strecoară pe sub piele și te transformă în toate fiarele posibile. Nu.. Nici pe departe. Încă mă gândesc cum să îi spun, căci e un amestec de dorințe, de trăiri și lucruri netrăite, de inspirație și viață și frumos, însă nu frumosul acela de toate zilele, pe care-l sorbi de pe buzele tuturor, e un alt frumos, profund, revelator, plin de lumină și vânt și ploaie și versuri ce-ți inundă fiecare por. Știu cum auzi tu ploaia de azi, însă tu nu ai idee cum o simt eu, cum fiecare picătură alertă bate în mine și fiecare firicel de vânt cum se strecoară. Azi aș fi vrut să vorbesc despre orașe, despre cât de puțin le iubim cu toate că atât de mult fac parte din noi. Cine crezi că le creează, le dinamizează și le distruge recreându-le? Aș fi vrut să vorbesc puțin despre vacanțe, despre numărul de oameni care-și taie zilele din calendar doar ca să ajungă acolo, trăind în grabă, căci doar atunci simt că sunt în viață cu adevărat, iar aceste vacanțe trec atât de repede, încât rămân numai cu o amintire, ca un vis. Iar amintirile nu-s rele, nu, decât în cazul în care până la următoarea vacanță trăiești numai cu ele. Aș fi vrut să vorbesc, de asemenea, despre cât de egoistă și posesivă sunt cu timpul meu, cât de îndreptățită mă simt să îl țin numai pentru mine, să mă izolez de lume și de tot și să mă răsfăț în metafizicul timpului meu, încercând să port fiecare secundă, să trag de ea la maxim, să o desfac și să văd ce e în ea, să intru în universul ei, să o umplu cu mine și pe mine cu ea. Dar ce legături sunt între toate treburile astea și lucrușorul acela vesel ce-mi cotrobăie prin sânge? Nu sunt, tocmai de aceea am ales să scriu azi despre el, nu despre celelalte lucruri. De aceea, azi i-am dat doar lui secundele mele. Cândva voi ajunge și eu un lucrușor ce inundă existențele altora. Poate atunci voi înțelege mai bine ce înseamnă să îți împarți secundele și voi uita posesia. Dar până atunci, lucrușorul meu, cu toate că e al meu, l-am împărtășit puțin și prin cuvinte. Acum e puțin și al tău.

vineri, 20 octombrie 2017

Mi-am amintit că exista o vreme când îmi doream să fiu frunză. Voiam să retrăiesc același ciclu alături de copacul meu - să mă nasc din el, să cresc cu el, să îmbătrânesc cu el, să mă ia toamna, să cad, să mă transform în pământul din jurul lui, să îl hrănesc, să fac parte din seva lui până am să mă renasc. Dar.. poate că asta sunt, frunza din copacul ei, retrăind ciclul. De ce ar avea vreo reprezentare a vieții alt sens?

luni, 7 august 2017

În mine, pierd tot. Prima dată a fost vederea. Din ce în ce mai mincinoasă, mai perfidă, mai răutăcioasă, mai superficială. Nu mai citea lumini, lumina devenise plată şi tot universul era doar linie. Linii. Linii colorate, fără sens, fără direcție, vectori pierduți, amețiți în haos. Apoi a fost auzul. Din ce în ce mai măgulitor, mai îndepărtat, mai dezrădăcinat, din ce în ce adunând cuvinte potrivite, pe care să te sprijini, să mai treacă o zi, să mai treacă o zi. Apoi a fost simțul. Simțul în tot înțelesul lui. A amorțit ființa până în adâncuri, şi strigă, şi strigă, căci doar glasul i-a rămas şi e ecou, ecou, ecou, dar tot se simte singură, căci oricâtă reprezentare a simțirii este, rațiunea nu lipseşte. Rațiunea... ea a mai rămas rănită pe flancuri. Aşa trebuie, aşa trebuie şi nu altfel. Aşa trebuie, căci orice ai simții acum, timpul o să îl ia şi o să îl amestece întorcând-ul pe toate părțile, încercând să omogenizeze eterogenul. O să treacă, o să treacă odată cu viața, cu întâmplarea, cu şoapta. O să treacă şi nu va mai rămâne decât sinele tău încarcerat în sine, însoțindu-se cu ecoul.

joi, 3 august 2017

Sunt intoxicata de doruri, mi-e cald de atâtea doruri, mi-e haos de atâtea doruri, mi-e inima strânsă de atâtea doruri, mi-e sufletul piatră de atâtea doruri, mi-e glezna legată şi aripile strânse de atâtea doruri. Strig şi din mine se înalță prea multe voci de atâtea doruri. Mi-e moartă libertatea de atâtea doruri. Mi-e gravă percepția de atâtea doruri. Şi mi-e dor de doruri şi dorul nu-i. Căci eu mă pierd în el şi el se pierde..

miercuri, 31 mai 2017

Trepido.

Cad ploi, iarăși ploi. Într-un șir necontenit de cuvinte ce își dansează drumul prin minte pe ritmul picăturilor căzute, un sunet de tren, un nor grăbit și aceeași întrebare în jurul căreia se-nvârt, ca o tornadă haotică, elementele ce compun un întreg morocănos și puțin ciobit. Dar eu ce caut aici? În care parte a ecuației Totale atârn? Ce sprijin? Ce ajut? Ce rol am? Poate-s chiar necunoscuta aceea urâtă de toți copiii pe care-i încurcă la rezolvarea unei probleme care, în absența ei, le-ar fi asigurat drumul mai rapid la joacă. Puteți trage repede un x peste x, negându-l, negându-mă. Sau îl puteți nega prin ignorare. Totuși, oricare dintre variante vă aduce un drum asigurat către cel puțin o mustrare. Atunci ce să te faci cu o necunoscută nedorită? Să o cunoști? Dar necesită timp, iar eu vreau să mă joc. Dar eu vreau să trăiesc. Dar eu vreau să mă cunoști. Căci sunt. Sunt. Sunt... XJMKGVDSARNZT, oricare nume-mi dai, nu-s goală, nu-s vid, nu-s vis. Sunt.
Calculați numărul x de picături pierdute printre gânduri. O să aflați muzica ploii dintr-un timp limitat, ce te conduce precum trenul, către un Necunoscut vast, plăcut și plin.

joi, 16 martie 2017

Ce a mai rămas din momentul ăsta? O înfiorare grăbita, o gură de aer, o privire timidă şi cuvinte dragi, nespuse, inchise-n interior, puse la păstrare pentru zilele bune dar repetate-n neştire în minte, zilnic, uşor sau din ce în ce cu mai multă pasiune şi strigăt lăuntric. Un soi de haos ce modelează şi spațiul exerior apropiat, preschimbând geometricul în organic, distrugând echilibrul ritmului, reaşezând atomii pentru ca, în final, totul să redevină armonie.
Şi apoi ce? Un gând fugar către un viitor incert ce curge printre degete ca nisipul deşertului. Reîntors în momentul ăsta, în amintire, trecutul, viitorul şi prezentul sunt toate un moment - timp rătăcit. Toate se adună precum ploaia într-un lac, formând o matematică acvatică în care se reflectă însuşi cerul. Şi apoi ce? O emoție, un fior de gheață in fața aparentei inutilități a existenței. Şi apoi ce? Apoi nimic. Apoi momentul. Apoi? Apoi acum. Din nou. Pentru totdeauna, tot un timp, totul într-un singur timp. Ce mai rămâne?

joi, 9 februarie 2017

De o vreme s-adunară norii
Iar eu mă învârt în cerc, rapid, până ce fusta mea aminteşte de un carusel din acela în care întorci cheița şi cântă un cântec de copil, de adolescent, de om mare care, în solitudinea sa melancolică se întoarce aproape hipnotizat de căluți către momentele de fascinație ale copilăriei. Dar nimeni nu întoarce nicio cheită, iar muzica îngânată nu adună niciun copil exaltat prin preajmă. În jurul caruselului sunt doar oameni mari, pierduți, grăbiți. Dar eu mă învârt şi cânt până ce nu mai disting cerul de pământ. Inflația de anxietăți îmi escaladează picioarele lăsând urme de amorțeală de la glenză din ce în ce mai sus, până pe coapsă. Mă prăbuşesc în timp ce oamenii mari fără chip şi fără nume continuă să-și ducă haotic bătăile inimii către sfârșit.
Mă ridic râzând de propria-mi amețeală și cu ochii spre cer îmi continui cântul.
De o vreme se adunară norii ca să facă loc, printre ei, Soarelui.

vineri, 30 decembrie 2016

Era asemenea trăirii fără memoria vieții - un moment de nelinişte, o clipă ce părea aproape nesfârşită. Nu-şi amintea altceva decât acele secunde. Întreaga sa existență părea plină de ele. Acum, în adunarea de fulgi sclipitori şi reci ce-i încununau părul, clipa aceea îi trecu ca o viață întreagă trăită, fugitiv, prin minte. Părea povestea altcuiva. Sentimentele aveau şi ele memoria lor. Ducându-se înapoi, simțea că plutea. Totul în ea părea lumină, căldură şi puf. În haosul intern lucrurile se aşezau în linişte. Gândurile nu deveneau calme şi silențioase - aşa cum se crede că ar trebui să fie, ci pline de entuziasm şi bucurie. Liniştea nu stă în gânduri, ci în locul acela ascuns în adâncul trupului, protejat de stern, țesuturi şi multă dragoste şi în zăpada ce se aşternea în jur. Iubea. Iubeşte. Respiră. Şi lumea-i nu mai e atât de mică.

duminică, 27 noiembrie 2016

Întind mâna mult prea zgâriată către stele și râd.. Ultimul Demiurg rătăcit prin pădurile vremii a scăpat câteva lacrimi asupra trupului meu abandonat în frunzele unei toamne ce s-a anunțat de prea multă vreme. Cum ai venit? Cum ai ajuns la mine? Distruge puntea, căci e o pierdere de vreme. Chiar de trei lumini joacă haotic deasupra mea, indicând locul, tu uită-te-nainte, pleacă, aleargă după ceea ce-ai ales a fi mai important. Căci pamântul încă-i rece și chiar de tânjesc după căldura-i, știu. Știu că vremea-i aproape și a și venit și ce-i mai bun din mine o s-apară. Unde-i răbdarea după ce am așteptat atâta toamna? Unde-i căldura? Căci s-a vestit atât de des încât am uitat simțirea. Pustiul își face loc printre copacii așezați ca stâlpii-n jurul lumii mele și trupul îi cedează, ofrandă. Deșertul înghite orice urmă de suflare. Iar. Pentru a câta oară-i iar? Dar nu-i un iar ca celelalte. O metamorfoză interioară schimbă cursul acestui iar și ceea ce exista acolo, încuiat de o vreme, răsare. Mai luminos, mai aparte, mai bun ca niciodată.
Mâna zgâriată se prăbușește lin pe pământul aproape înghețat. Nu mai e. Și nu are să se mai întoarcă.