luni, 7 august 2017

Legată, încarcerată. În mine însumi. Pierd tot. Prima dată a fost vederea. Din ce în ce mai mincinoasă, mai perfidă, mai răutăcioasă, mai superficială. Nu mai citea lumini, lumina devenise plată şi tot universul era doar linie. Linii. Linii colorate, fără sens, fără direcție, vectori pierduți, amețiți în haos. Apoi a fost auzul. Din ce în ce mai măgulitor, mai îndepărtat, mai dezrădăcinat, din ce în ce adunând cuvinte potrivite, pe care să te sprijini, să mai treacă o zi, să mai treacă o zi. Apoi a fost simțul. Simțul în tot înțelesul lui. A amorțit ființa până în adâncuri, şi strigă, şi strigă, căci doar glasul i-a rămas şi e ecou, ecou, ecou, dar tot se simte singură, căci oricâtă reprezentare a simțirii este, rațiunea nu lipseşte. Rațiunea... ea a mai rămas rănită pe flancuri. Aşa trebuie, aşa trebuie şi nu altfel. Aşa trebuie, căci orice ai simții acum, timpul o să îl ia şi o să îl amestece întorcând-ul pe toate părțile, încercând să omogenizeze eterogenul. O să treacă, o să treacă odată cu viața, cu întâmplarea, cu şoapta. O să treacă şi nu va mai rămâne decât sinele tău încarcerat în sine, însoțindu-se cu ecoul.

joi, 3 august 2017

Sunt intoxicata de doruri, mi-e cald de atâtea doruri, mi-e haos de atâtea doruri, mi-e inima strânsă de atâtea doruri, mi-e sufletul piatră de atâtea doruri, mi-e glezna legată şi aripile strânse de atâtea doruri. Strig şi din mine se înalță prea multe voci de atâtea doruri. Mi-e moartă libertatea de atâtea doruri. Mi-e gravă percepția de atâtea doruri. Şi mi-e dor de doruri şi dorul nu-i. Căci eu mă pierd în el şi el se pierde..

miercuri, 31 mai 2017

Trepido.

Cad ploi, iarăși ploi. Într-un șir necontenit de cuvinte ce își dansează drumul prin minte pe ritmul picăturilor căzute, un sunet de tren, un nor grăbit și aceeași întrebare în jurul căreia se-nvârt, ca o tornadă haotică, elementele ce compun un întreg morocănos și puțin ciobit. Dar eu ce caut aici? În care parte a ecuației Totale atârn? Ce sprijin? Ce ajut? Ce rol am? Poate-s chiar necunoscuta aceea urâtă de toți copiii pe care-i încurcă la rezolvarea unei probleme care, în absența ei, le-ar fi asigurat drumul mai rapid la joacă. Puteți trage repede un x peste x, negându-l, negându-mă. Sau îl puteți nega prin ignorare. Totuși, oricare dintre variante vă aduce un drum asigurat către cel puțin o mustrare. Atunci ce să te faci cu o necunoscută nedorită? Să o cunoști? Dar necesită timp, iar eu vreau să mă joc. Dar eu vreau să trăiesc. Dar eu vreau să mă cunoști. Căci sunt. Sunt. Sunt... XJMKGVDSARNZT, oricare nume-mi dai, nu-s goală, nu-s vid, nu-s vis. Sunt.
Calculați numărul x de picături pierdute printre gânduri. O să aflați muzica ploii dintr-un timp limitat, ce te conduce precum trenul, către un Necunoscut vast, plăcut și plin de ploi.

joi, 16 martie 2017

Ce a mai rămas din momentul ăsta? O înfiorare grăbita, o gură de aer, o privire timidă şi cuvinte dragi, nespuse, inchise-n interior, puse la păstrare pentru zilele bune dar repetate-n neştire în minte, zilnic, uşor sau din ce în ce cu mai multă pasiune şi strigăt lăuntric. Un soi de haos ce modelează şi spațiul exerior apropiat, preschimbând geometricul în organic, distrugând echilibrul ritmului, reaşezând atomii pentru ca, în final, totul să redevină armonie.
Şi apoi ce? Un gând fugar către un viitor incert ce curge printre degete ca nisipul deşertului. Reîntors în momentul ăsta, în amintire, trecutul, viitorul şi prezentul sunt toate un moment - timp rătăcit. Toate se adună precum ploaia într-un lac, formând o matematică acvatică în care se reflectă însuşi cerul. Şi apoi ce? O emoție, un fior de gheață in fața aparentei inutilități a existenței. Şi apoi ce? Apoi nimic. Apoi momentul. Apoi? Apoi acum. Din nou. Pentru totdeauna, tot un timp, totul într-un singur timp. Ce mai rămâne?

joi, 9 februarie 2017

De o vreme s-adunară norii
Iar eu mă învârt în cerc, rapid, până ce fusta mea aminteşte de un carusel din acela în care întorci cheița şi cântă un cântec de copil, de adolescent, de om mare care, în solitudinea sa melancolică se întoarce aproape hipnotizat de căluți către momentele de fascinație ale copilăriei. Dar nimeni nu întoarce nicio cheită, iar muzica îngânată nu adună niciun copil exaltat prin preajmă. În jurul caruselului sunt doar oameni mari, pierduți, grăbiți. Dar eu mă învârt şi cânt până ce nu mai disting cerul de pământ. Inflația de anxietăți îmi escaladează picioarele lăsând urme de amorțeală de la glenză din ce în ce mai sus, până pe coapsă. Mă prăbuşesc în timp ce oamenii mari fără chip şi fără nume continuă să-și ducă haotic bătăile inimii către sfârșit.
Mă ridic râzând de propria-mi amețeală și cu ochii spre cer îmi continui cântul.
De o vreme se adunară norii ca să facă loc, printre ei, Soarelui.

vineri, 30 decembrie 2016

Era asemenea trăirii fără memoria vieții - un moment de nelinişte, o clipă ce părea aproape nesfârşită. Nu-şi amintea altceva decât acele secunde. Întreaga sa existență părea plină de ele. Acum, în adunarea de fulgi sclipitori şi reci ce-i încununau părul, clipa aceea îi trecu ca o viață întreagă trăită, fugitiv, prin minte. Părea povestea altcuiva. Sentimentele aveau şi ele memoria lor. Ducându-se înapoi, simțea că plutea. Totul în ea părea lumină, căldură şi puf. În haosul intern lucrurile se aşezau în linişte. Gândurile nu deveneau calme şi silențioase - aşa cum se crede că ar trebui să fie, ci pline de entuziasm şi bucurie. Liniştea nu stă în gânduri, ci în locul acela ascuns în adâncul trupului, protejat de stern, țesuturi şi multă dragoste şi în zăpada ce se aşternea în jur. Iubea. Iubeşte. Respiră. Şi lumea-i nu mai e atât de mică.

duminică, 27 noiembrie 2016

Întind mâna mult prea zgâriată către stele și râd.. Ultimul Demiurg rătăcit prin pădurile vremii a scăpat câteva lacrimi asupra trupului meu abandonat în frunzele unei toamne ce s-a anunțat de prea multă vreme. Cum ai venit? Cum ai ajuns la mine? Distruge puntea, căci e o pierdere de vreme. Chiar de trei lumini joacă haotic deasupra mea, indicând locul, tu uită-te-nainte, pleacă, aleargă după ceea ce-ai ales a fi mai important. Căci pamântul încă-i rece și chiar de tânjesc după căldura-i, știu. Știu că vremea-i aproape și a și venit și ce-i mai bun din mine o s-apară. Unde-i răbdarea după ce am așteptat atâta toamna? Unde-i căldura? Căci s-a vestit atât de des încât am uitat simțirea. Pustiul își face loc printre copacii așezați ca stâlpii-n jurul lumii mele și trupul îi cedează, ofrandă. Deșertul înghite orice urmă de suflare. Iar. Pentru a câta oară-i iar? Dar nu-i un iar ca celelalte. O metamorfoză interioară schimbă cursul acestui iar și ceea ce exista acolo, încuiat de o vreme, răsare. Mai luminos, mai aparte, mai bun ca niciodată.
Mâna zgâriată se prăbușește lin pe pământul aproape înghețat. Nu mai e. Și nu are să se mai întoarcă. 

joi, 27 octombrie 2016

Cântă încet într-un răsărit de soare visul de peste noapte. Cu fruntea lipită de fereastră expiră cuvinte tăcute ce aburesc geamul și schimbă formele din exterior, distorsionându-le ca într-un fel de pictură suprarealistă. Ce trebuie mai mult de atât? Răcoarea dimineții, picăturile de ploaie, semi-întunericul și căldura păturii ce a stocat căldura propriului trup protejând-ul o noapte întreagă. Încă șoptește cuvinte indescifrabile - câteodată cu o rapiditate aproape nervoasă, alteori lin.
La ce folosește tot absurdul unei întregi zile? Toate gurile de aer dublate de rapiditate și pașii mulți lăsați în praful timpului? Cine te va aștepta la sfârșitul drumului? Către ce te-ndrepți? De unde te întorci?
O pală de vânt aproape portocalie din cauza arșiței bătea peste pietrele după care se ascunsese, părând că le transformă și pe ele în nisip. Îi era frig. Cu toată căldura din jur, îi era frig - un frig interior pe care nicio vară nu-l putea răpune.
Nu-și putea stăpâni nerăbdarea. O nerăbdare amestecată cu emoție și frică. Își încleștase pumnii atât de tare încât unghiile îi intrară în carne. Totul era în întuneric, nu știa de unde vine. Dar va veni. Va veni.. În sfârșit.
După un căscat ușor, își dădu câteva firicele de păr de pe frunte. Privea lumina caldă a sălii cu ochii înlăcrimați și îi părea că întregul loc e plin de lumânări. Deodată simți că nu îi mai ajunge aerul în plămâni. Simțea că arde, că arde totul dar nimeni nu părea să observe.
Plimba o frunză între două degete. Malul de lac nu mai era acolo și nici el. Câteva raze din apus îi colorau privirea, Era cald, era bine, era Octombrie și parcul plin. Zâmbea ușor, pierdut printre foi îngălbenite de anotimpuri. Era un tablou. A rămas ca o clipă. Poate printre cele mai liniștite și melancolice din memorie.
Își privi mâinile în semi-întunericul camerei calde. De abia acum îi erau din nou familiare. Un sărut lin pe frunte, o umbră atât de cunoscută a unui trup cald de lângă. Își recunoscu lumea mică din interior. Se întoarse în copilărie. Și, după atâta timp, adormi ușor.

vineri, 30 septembrie 2016

Cine  eşti?
Tot eu.
Dar tu?
Te mai regăseşti în tine când îți priveşti ochii în oglindă?
Fă trei paşi înapoi. Nu ca să ucizi ghinionul, dar fă-i. Priveşte-te pe tine şi ignoră împrejurimile. Dacă sunt prea familiare ai putea avea impresia că te cunoşti prin ele.
Priveşte în tine.
Cine eşti?
Uită-te la mine. Uită-te. Mă cunoşti?
Ridică-ți privirea. Fii gol înaintea mea.
Mă cunoşti?
Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti?

Zâmbeşte.
Ochii trădează şi paginile lumii devin argintii. Unde violet îşi fac loc pe chipul său.
Cine eşti?
Zâmbeşte-n colțul gurii. Ochii trădează.
Cine eşti?
Sunt.


sâmbătă, 16 iulie 2016

Încet, agățat de un singur fir, într-un legănat lent dar dureros, privind o umbră ce nu-ți aparține.
Cu un şuierat violent ce despică întunericul şi liniştea nopții, trenul se puse în mişcare acum mai bine de un ceas.
Nu reuşesc să-mi ridic privirea fixată pe o bandă izolantă roşie ce stă lipită de perete, sub fereastră, pusă acolo parcă în joacă de un copil, probabil văzut de alții ca un mic gest de huliganism incipient, dar având atât de multă semnificație pe care oamenii mari par pur şi simplu că nu o mai înțeleg. Îi şi aud chicotitul, îi simt emoția şi speranțele. Se va întoarce cândva, va alerga la locul acesta. Îşi va găsi bățul cu nume, ascuns în căptuşeala pereților compartimentului, la uşa 5. Se vor întâlni. Şi de atunci viața va reîncepe pentru ei. Veşnic tineri. Veşnic fericiți.
Peisajul se agită haotic în umbre mari şi întunecate într-o întrecere batjocoritoare în care întunericul ajunge întotdeauna înaintea luminii.
Încheieturile mâinilor îți tremură neliniştitor în timp ce te legi de ultimele litere ce formează un adio. Poate nu-i permanent, căci de ce ar fi? Poate-i doar o alta formalitate. Cine va şti? Cine va putea, oare, vreodată să ştie?
Intră încet în compartiment, glisând uşa uşor, parcă să fie sigur că până să rămână vidul, toate particulele cu viață s-au salvat. În semi-inconştiența mea axată încă pe banda roşie, brusc am devenit conştientă de tot ce se afla înăutru cât şi afară odată cu prezența lui. Îşi trase pălăria şi mai adânc deasupra ochilor, de parcă tot întunericul ce ne înconjura nu-i era suficient. Puținele lumini ce ne vizitau în goană compatimentul îi dezvăluiau mişcările lente cu care cerceta încăperea. Par să fi trecut câteva ceasuri de când a intrat şi abia acum a devenit conştient de prezența mea. Îşi scoase pălăria cu mişcări aproape anormale, de parcă ar fi vrut să facă trucul cu iepuraşul ce urmează a fi scos dintr-un loc în care stătea înghesuit, singur şi inconfortabil şi totuşi răbdător, în cea mai neplăcută manieră - trăgându-l afară de urechi. Nu a scos nimic, decât cuvinte de salut, de parcă odată cu scoaterea pălăriei a fost pus în funcțiune.
Într-o altă rază de lumină fugară, i-am privit ochii ce mă priveau înapoi cu un amestec de fascinație, puțină nebunie, încântare, nedumerire, plini de copilărie, de viată şi inocență. Timpul s-a distorsionat, iar dintr-o țesătură continuă, dintr-un sistem perfect, a început să alerge haotic între trecut şi prezent de parcă Totul a fost creat pentru acest moment.
Şi viața tocmai reîncepu.
Incet, fără a mai fi nevoie de vreun fir, intr-un legănat lent dar atât de dulce, ca un zbor, privind două umbre ce se completează într-un drum nesfârşit către copilărie.