luni, 7 august 2017

Legată, încarcerată. În mine însumi. Pierd tot. Prima dată a fost vederea. Din ce în ce mai mincinoasă, mai perfidă, mai răutăcioasă, mai superficială. Nu mai citea lumini, lumina devenise plată şi tot universul era doar linie. Linii. Linii colorate, fără sens, fără direcție, vectori pierduți, amețiți în haos. Apoi a fost auzul. Din ce în ce mai măgulitor, mai îndepărtat, mai dezrădăcinat, din ce în ce adunând cuvinte potrivite, pe care să te sprijini, să mai treacă o zi, să mai treacă o zi. Apoi a fost simțul. Simțul în tot înțelesul lui. A amorțit ființa până în adâncuri, şi strigă, şi strigă, căci doar glasul i-a rămas şi e ecou, ecou, ecou, dar tot se simte singură, căci oricâtă reprezentare a simțirii este, rațiunea nu lipseşte. Rațiunea... ea a mai rămas rănită pe flancuri. Aşa trebuie, aşa trebuie şi nu altfel. Aşa trebuie, căci orice ai simții acum, timpul o să îl ia şi o să îl amestece întorcând-ul pe toate părțile, încercând să omogenizeze eterogenul. O să treacă, o să treacă odată cu viața, cu întâmplarea, cu şoapta. O să treacă şi nu va mai rămâne decât sinele tău încarcerat în sine, însoțindu-se cu ecoul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu