joi, 9 februarie 2017

De o vreme s-adunară norii
Iar eu mă învârt în cerc, rapid, până ce fusta mea aminteşte de un carusel din acela în care întorci cheița şi cântă un cântec de copil, de adolescent, de om mare care, în solitudinea sa melancolică se întoarce aproape hipnotizat de căluți către momentele de fascinație ale copilăriei. Dar nimeni nu întoarce nicio cheită, iar muzica îngânată nu adună niciun copil exaltat prin preajmă. În jurul caruselului sunt doar oameni mari, pierduți, grăbiți. Dar eu mă învârt şi cânt până ce nu mai disting cerul de pământ. Inflația de anxietăți îmi escaladează picioarele lăsând urme de amorțeală de la glenză din ce în ce mai sus, până pe coapsă. Mă prăbuşesc în timp ce oamenii mari fără chip şi fără nume continuă să-și ducă haotic bătăile inimii către sfârșit.
Mă ridic râzând de propria-mi amețeală și cu ochii spre cer îmi continui cântul.
De o vreme se adunară norii ca să facă loc, printre ei, Soarelui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu