duminică, 27 noiembrie 2016

Întind mâna mult prea zgâriată către stele și râd.. Ultimul Demiurg rătăcit prin pădurile vremii a scăpat câteva lacrimi asupra trupului meu abandonat în frunzele unei toamne ce s-a anunțat de prea multă vreme. Cum ai venit? Cum ai ajuns la mine? Distruge puntea, căci e o pierdere de vreme. Chiar de trei lumini joacă haotic deasupra mea, indicând locul, tu uită-te-nainte, pleacă, aleargă după ceea ce-ai ales a fi mai important. Căci pamântul încă-i rece și chiar de tânjesc după căldura-i, știu. Știu că vremea-i aproape și a și venit și ce-i mai bun din mine o s-apară. Unde-i răbdarea după ce am așteptat atâta toamna? Unde-i căldura? Căci s-a vestit atât de des încât am uitat simțirea. Pustiul își face loc printre copacii așezați ca stâlpii-n jurul lumii mele și trupul îi cedează, ofrandă. Deșertul înghite orice urmă de suflare. Iar. Pentru a câta oară-i iar? Dar nu-i un iar ca celelalte. O metamorfoză interioară schimbă cursul acestui iar și ceea ce exista acolo, încuiat de o vreme, răsare. Mai luminos, mai aparte, mai bun ca niciodată.
Mâna zgâriată se prăbușește lin pe pământul aproape înghețat. Nu mai e. Și nu are să se mai întoarcă. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu