sâmbătă, 16 iulie 2016

Încet, agățat de un singur fir, într-un legănat lent dar dureros, privind o umbră ce nu-ți aparține.
Cu un şuierat violent ce despică întunericul şi liniştea nopții, trenul se puse în mişcare acum mai bine de un ceas.
Nu reuşesc să-mi ridic privirea fixată pe o bandă izolantă roşie ce stă lipită de perete, sub fereastră, pusă acolo parcă în joacă de un copil, probabil văzut de alții ca un mic gest de huliganism incipient, dar având atât de multă semnificație pe care oamenii mari par pur şi simplu că nu o mai înțeleg. Îi şi aud chicotitul, îi simt emoția şi speranțele. Se va întoarce cândva, va alerga la locul acesta. Îşi va găsi bățul cu nume, ascuns în căptuşeala pereților compartimentului, la uşa 7. Se vor întâlni. Şi de atunci viața va reîncepe pentru ei. Veşnic tineri. Veşnic fericiți.
Peisajul se agită haotic în umbre mari şi întunecate într-o întrecere batjocoritoare în care întunericul ajunge întotdeauna înaintea luminii.
Încheieturile mâinilor îți tremură neliniştitor în timp ce te legi de ultimele litere ce formează un adio. Poate nu-i permanent, căci de ce ar fi? Poate-i doar o alta formalitate. Cine va şti? Cine va putea, oare, vreodată să ştie?
Intră încet în compartiment, glisând uşa uşor, parcă să fie sigur că până să rămână vidul, toate particulele cu viață s-au salvat. În semi-inconştiența mea axată încă pe banda roşie, brusc am devenit conştientă de tot ce se afla înăutru cât şi afară odată cu prezența lui. Îşi trase pălăria şi mai adânc deasupra ochilor, de parcă tot întunericul ce ne înconjura nu-i era suficient. Puținele lumini ce ne vizitau în goană compatimentul îi dezvăluiau mişcările lente cu care cerceta încăperea. Par să fi trecut câteva ceasuri de când a intrat şi abia acum a devenit conştient de prezența mea. Îşi scoase pălăria cu mişcări aproape anormale, de parcă ar fi vrut să facă trucul cu iepuraşul ce urmează a fi scos dintr-un loc în care stătea înghesuit, singur şi inconfortabil şi totuşi răbdător, în cea mai neplăcută manieră - trăgându-l afară de urechi. Nu a scos nimic, decât cuvinte de salut, de parcă odată cu scoaterea pălăriei a fost pus în funcțiune.
Într-o altă rază de lumină fugară, i-am privit ochii ce mă priveau înapoi cu un amestec de fascinație, puțină nebunie, încântare, nedumerire, plini de copilărie, de viată şi inocență. Timpul s-a distorsionat, iar dintr-o țesătură continuă, dintr-un sistem perfect, a început să alerge haotic între trecut şi prezent de parcă Totul a fost creat pentru acest moment.
Şi viața tocmai reîncepu.
Incet, fără a mai fi nevoie de vreun fir, intr-un legănat lent dar atât de dulce, ca un zbor, privind două umbre ce se completează într-un drum nesfârşit către copilărie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu